In seara de mai in care am ajuns la Complexul turistic Monterai era o racoare destul de patrunzatoare care se strecura usor prin perdeaua serii ce se asternea. Am descoperit acolo un loc minunat aflat in mijlocul naturii, unde aerul curat de munte si privelistea din imprejurimi iti creea de indata senzatia de libertate, liniste si relaxare. Locul acesta este situat la aproximativ 12 km de Brasov pe drumul spre Poina Brasov.
Dupa o zi in care ploaia pusese stapanire cu totul pe oras si cu atat mai mult in Poiana Soarelui, aflata mai la inaltime, seara nu se arata nici ea mai blanda…Insa noaptea a trecut linistita, iar a doua zi dis de dimineata un soare stralucitor le zambea cu gura pana la urechi tuturor celor care se trezisera. Asa am aflat ca soarele castigase detasat pariul cu ploaia.
Este cu siguranta un loc pe care vi-l recomand cu drag.
La inceputul acestei veri, mai exact in perioada 29 mai – 1 iunie am participat la prima croaziera de fitness si aerobic organizata de Grimaldi Lines in parteneriat cu FM Group. Vasul a plecat din Italia, Roma – portul Civitavechia si a acostat la jumatatea perioadei calatoriei in Spania, Barcelona. A fost o experienta minunata! Imaginati-va patru zile de sport, wellness si relaxare: de la diferite tipuri de clase sustinute de presenteri internationali de renume si lecţii teoretice, o serie de activitati de divertisment (si trebuie sa mentionez aici seara in care in Smaila Club a avut loc in seara intoarcerii spre Roma concursul “Miss Cruise 2010″, unde desigur Romania a fost reprezentata cu succes si am obtinut mult ravnitul loc I prin frumoasa noastra reprezentanta), clubul de noapte unde te leganai pe valurile muzicii, dar si ale vasului, pana la turul cu autobuzul al celor doua faimoase capitale. In Roma am ramas fascinata de locurile pline de istorie, atat de frumoase si totodata coplesitoare…In Barcelona insa, totul e atat de romantic si de imbietor…Cu siguranta e un loc pe care vi l-ati dori sa-l fi vazut!
Desigur ca am avut si peripetii: odata ajuns in larg, vasul ne-a leganat pe toti ca pe niste prunci mici aflati in copaita la culcare…iar pe unii din noi aceasta senzatie i-a cam coplesit :) . Si, odata ajunsi inapoi in Roma, am ramas fara aparat: obiectivul incepuse dea semne de “prea multa alergatura”, asa ca telefonul mobil mi-a fost de mare ajutor…o vreme! Apoi s-a alaturat si el povestii de duca a obiectivului, aratandu-si solidaritatea :) Inca n-am reusit sa-i dau de capat povestii. Dar perseverez 
Ar fi multe de povestit…insa am sa las imaginile sa vorbeasca de la sine.
Astazi doresc sa supun atentiei un subiect extrem de important si cu care m-am confruntat nu o data in ultimii doi ani: furtul de fotografii. Cu siguranta nu sunt nici prima persoana si nici ultima care pateste acest lucru. Despre aceasta practica am aflat in urma cu cativa ani pe cateval din topic-urile postate pe flickr in grupul fotografilor romani de pretutindeni. Este cu adevarat frustrant si enervant sa iti gasesti fotografiile postate pe internet pe te miri ce site-uri si utilizate in diverse scopuri, fara ca cineva sa aiba bunul simt de a-ti cere voie sa le utilizeze.
Revin asupra acestui subiect deoarece am descoperit recent un nou furt:
http://www.youtube.com/watch?v=DZlt_SsPnZo&feature=channel
http://www.youtube.com/watch?v=49w9Ts0CRto&feature=channel
Nu pot sa consider altfel decat o lipsa de bun simt si o mojicie crasa aceasta modalitate de a transmite un mesaj propriu ca cel al persoanei care se numeste pe sine Theodor1Romania. Abil in ale Internetului, acest personaj a incropit un videoclip cu fotografii furate (sunt sigura ca nici celelalte fotografii nu sunt realizate de el) si pe un cantec al unui celebru cantaret de muzica populara are tupeul nemarginit de a transmite un mesaj lumii.
Nu vreau sa fiu gresit inteleasa: nu am nimic de comentat asupra mesajului pe care il transmite, fiecare om are dreptul la libera exprimare, dar totodata si obligatia de a-si asuma responsabilitatea propriilor acte. Insa cu siguranta am ceva cu felul in care a ales sa isi transmita mesajul. Furtul si prostia trebuiesc platite!
Desigur, eu suspectez personajul care a facut aceste postari de o lipsa de coerenta in gandire si ii recomand cu putere sa faca o vizita la doctor – pentru verificarile anuale. sanatatea e mai importanta decat toate!
Am scris un mail in care ii solicitam respectuos sa stearga aceste videoclip-uri in care abuzeaza de fotografii furate si de melodii populare pentru a-si hrani propriul orgoliu!
Astept un raspuns de o zi, dupa care raportez abuzul catre administratorul site-ului.
Ar fi multe de spus, insa cel mai important este gasirea unei modalitati clare de pedepsire a acestor genuri de actiuni.
Halal, monsher!
P.S.: La cateva zile dupa raportarea abuzului catre adminstratorul youtube, am primit raspuns pozitiv solicitarii mele de a fi sterse acele videoclip-uri.
Acum, in locul lor apare urmatorul mesaj: “This video is no longer available due to a copyright claim by Daniela Iliescu”. Imi doresc sa nu mai descopar astfel de situatii.
Si a fost si ziua vernisajului…cu emotii, cu bucurii, cu multi prieteni…27 februarie 2010.
Am ajuns la expozitie cam cu o ora inainte de inceperea vernisajului. Alaturi de Florin Ifrim – coordonatorul evenimentelor culturale din cadrul Librariei OKIAN, l-am intalnit si pe domnul Benga. Mi-a facut o reala placere sa stam de vorba despre fotografiile din expozitie, despre alegerile facute, despre “neculoare”. Apoi incet, incet cele doua sali ale expozitiei au inceput sa se umple de vizitatori…felicitari, flori, martisoare, interviu, fotografii, filmari. Dl. Florin Ifrim a vorbit in deschiderea vernisajului, deschizand calea vorbelor si oferind la randul sau microfonul invitatului meu special – Dumitru Mociornita – omul de la care am invatat si am furat invataciuni despre fotografie in timpul cursului de tehnica fotografica…Apoi a venit randul meu sa spun cateva cuvinte:de ce am ales alb-negru, de ce “neculoare”, de ce “fara portrete”.
Si timpul a zburat, fara sa-mi dau seama cat de repede alearga clipele frumoase…iar la sfarsit am fost intrebata de un reporter al unei televiziuni locale: “cand va avea loc urmatoarea expozitie”… Hmm…o intrebare dificila, nu-i asa?
Si pentru ca un asa eveniment nu poate sa treaca neimortalizat, iata mai jos cateva fotografii facute de Irina si Adrian, carora le multumesc mult.
Expozitia “Neculoare” incepe azi 22 februarie 2010 la Brasov in cadrul Librariei OKIAN situata pe str. Muresenilor, nr. 1 si poate fi vizitata pana pe data de 5 martie – doua saptamani in care cele 22 de fotografii alb-negru vor ramane agatate in galeria librariei.
Vernisajul va avea loc pe data de 27 februarie – sambata, ora 13.00.
Va astept cu mare drag!
Zambetul are cea putere afectiva de a creea un confort interior. De cate ori un zambet v-a descretit fruntea, alungand firisoarele acelea de pe frunte care va incrancenau privirea? Raspunsul vostru il banuiesc, il stiu, il cunosc…
Azi vreau sa va destainui…zambetul unei mamici fericite. Cred ca zambetul este doar una din exprimarile naturale ale iubirii, iar zambetul unei mame este incomparabil. Cu siguranta fotografiile de mai jos, vorbesc de la sine.
Daca m-ar intreba cineva daca imi plac animalele i-as raspunde intr-o nota generala: da, insa nu in mod deosebit. Uneori insa nu poti sa nu le admiri!
Azi, zi de iarna cu multa zapada…atat de multa incat dimineata masina mea nu a mai vrut sa iasa din cartier (unul din cartierele constructorilor imobiliari facute undeva in camp, in afara Bucurestiului). Si asta nu pentru ca drumurile principale care fac legatura cu Bucurestiul nu ar fi fost curatate, ci pentru ca strazile din interiorul cartierului erau cu nametii cat casa…aproape. Nu comentez aici (ne)implicarea primariei, insa trebuie sa recunosc ca asta m-a lipsit de o zi de munca. Probabil ca majoritatea ar fi zis: Si ce?! Un moment prielnic de a sta acasa…: relaxare, somn, citit, etc. Da, poti sa gandesti si asa… Am incercat o parte din zi sa lucrez pe laptop, dar internetul cred ca naviga pe zapada, dand rateuri din 5 in 5 minute…
Asa ca, pe la pranz simteam nevoia sa ies putin…cizme pana la genunchi, fular, haina de schi…si aparatul foto. O raita pe strazile prin cartier prin mijlocul drumului…ca pieton lucrurile pareau parca altfel: fara lopata de dimineata, fara alunecatul rotilor…doar zapada asternuta pe alei, brazi impodobiti ca de Craciun, vrabiute infrigurate pe garduri, soarele care iti mangaia tamplele…
In cinci minute ieseam din cartier si incercam sa gasesc un subiect…In capatul cartierului…camp cat vezi cu ochii…si asa cum ne-am obisnuit o multime de caini. Mi-am zis ca ar putea fi o alegere interesanta…si chiar asa a si fost. M-am apropiat cu grija de haita de caini (ei pe camp, eu pe drum printre masini) si am inceput sa trag cateva cadre…Am schimbat obiectivul cu un tele si trebuie sa recunosc ca apoi totul a fost mult mai usor. Dupa ce haita mare de caini s-a retras undeva mai departe in camp, au ramas undeva intr-o gramajoara doar cativa. Apropiindu-ma am observat ca erau vreo 6-7 pui mici. Am ramas. I-am privit: i-am vazut interactionand cu mama lor, jucandu-se, alintandu-se, inghesuindu-se unii in altii pentru a se incalzi, adunandu-se in jurul mamei lor…iar mama era atat de calda cu ei, ii urmarea pe toti cu privirea, din cand in cand ii lingea parinteste pe cap, iar la orice zgomot privea in zare cu botul sus incercand sa adulmece orice eventuala amenintare… Am stat alaturi de acesti catei aproape o ora si jumatate urmarindu-i clipa de clipa. A fost o experienta placuta: nu-mi puteam dori mai mult de la aceasta iesire. Am ramas puternic impresionata de lectia de viata primita…instinctele lor parintesti erau atat de puternice.
Imi amintesc cu zambetul pe buze despre momentul in care am inceput sa folosesc un DSLR…se intampla cam la o luna dupa ce il aveam deja. Veneam in fiecare seara acasa, luam aparatul si cartea lui tehnica (mi-a luat vreo saptamana sa fac rost de cartea tehnica in limba romana, dar a meritat!). Trecerea de la un compact la un DSRL nu e tocmai facila pentru un fotograf amator: obisnuita fiind cu modul automat al aparatului, mie imi revenea sarcina cea mai usoara; aceea de a apasa doar pe buton. Acum insa, dintr-odata totul se schimba: aparatul devenise mare si greu, butoanele multe, rotite care mai de care…hmm, nu era usor deloc! Insa imi era tare drag si voiam sa stiu mai mult! Asa ca citeam din manual cate putin in fiecare zi si incercam sa deslusesc rand pe rand misterele aparatului…mi se parea ca sunt acolo atatea vorbe cu talc.
Intre timp alesesem sa urmez cursul de tehnica fotografica la Universitatea Populara Dalles din Bucuresti, care a insemnat un pas mare inainte pentru mine – acolo am invatat despre diafragma si expunere, despre elemente de compozitie, despre lumina in fotografie si claritatea imaginii, despre filtre si utilizarea lor…despre atat de multe aspecte importante in fotografie. Ma bucur ca am avut ocazia sa cunosc un om deosebit, a carui pasiune pentru fotografie si dorinta de a transmite si altora din cunostintele sale m-au ajutat sa trec dincolo de acea teama de necunoscut despre care vorbeam mai sus…care mi-a insuflat curajul si starnit curiozitatea pentru incercare si nou. Este vorba despre coordonatorul acestui curs – dl. Profesor Dumitru Mociornita. O fire molcoma, cu o voce blanda, dar ferma, cu un ascutit simt al umorului si fina ironie … Sfaturile domniei sale mi-au prins atat de bine – asteptai de cele mai multe ori cu nerabdare acele minute de la sfarsitul fiecarei zi noi de curs, in care aveai ocazia sa „developezi” pe ecranul mare al televizorului din fata clasei fotografiile facute intre timp… Imi amintesc ca unul din cursurile care mi-a placut mult a fost cel al developarii filmului in laborator: revelator, fixator, cronometrarea timpului…imi amintea de primul meu curs din copilarie.
Iata si cateva imagini de la curs…
