Anul trecut, intr-o seara de decembrie, cand frigul se itea pe la feresti si fulgii de zapada se lasau asteptati, mi-am luat inima-n dinti si i-am scris mosului o scrisoare. Aveam atatea sa ii povestesc…
Despre toate dorintele si visele care se adunasera peste an, despre bucuriile si implinirile traite, despre iubire si multumire. Apoi, dintr-o data mi-am dat seama ca se ivisera o multime de „daca”: si daca scrisoarea nu ajunge la mos sau … daca Rudolf, zapacit de atatea drumuri imi rataceste scrisoarea prin vreun ungher uitat…sau daca mosul nu mai gaseste in tolba lui un loc si pentru darul meu…sau daca timpul salta pasul si anul trece mai iute ca o naluca… Si uite-asa, inima mi se facu mica cat un purice de gaina.
Dar temerile mele se spulberara intr-o clipa, cand intr-o dimineata, la fel de infrigurata si tot fara fulgi de nea, am gasit in botoseii pregatiti nevoie mare de cu seara, cel mai frumos cadou de craciun: un loc unde puteam sa povestesc lumii despre mine si pasiunea mea fotografia, un loc unde puteam sa impartasesc cu ceilalti franturi de-o clipa, culori amestecate in imagini, vorbe nescrise si amintiri uitate…
Si atunci, cu bucuria-mi de copil am zambit larg si mi-am promis…sa fiu la fel de cuminte si anul care vine.