Expozitia “Neculoare” incepe azi 22 februarie 2010 la Brasov in cadrul Librariei OKIAN situata pe str. Muresenilor, nr. 1 si poate fi vizitata pana pe data de 5 martie – doua saptamani in care cele 22 de fotografii alb-negru vor ramane agatate in galeria librariei.
Vernisajul va avea loc pe data de 27 februarie – sambata, ora 13.00.
Va astept cu mare drag!
Intr-o minunata zi de sambata 14 in care soarele a reusit sa se strecoare triumfator printre norii ce tapetau cerul albastru de februarie, in Poiana Brasov a avut loc „Cupa Rupan la schi” – un concurs de schi organizat prin intermediul Medochemie ltd. La start s-au aliniat atat copii, cat si adolescenti si adulti, amatori si profesionisti.
Cei mici – Piticii Zapezii au atacat Partia Bradul, intr-un slalom mai mult sau mai putin ametitor! Piticul meu- era si el printre ei 
Zambetul are cea putere afectiva de a creea un confort interior. De cate ori un zambet v-a descretit fruntea, alungand firisoarele acelea de pe frunte care va incrancenau privirea? Raspunsul vostru il banuiesc, il stiu, il cunosc…
Azi vreau sa va destainui…zambetul unei mamici fericite. Cred ca zambetul este doar una din exprimarile naturale ale iubirii, iar zambetul unei mame este incomparabil. Cu siguranta fotografiile de mai jos, vorbesc de la sine.
Daca m-ar intreba cineva daca imi plac animalele i-as raspunde intr-o nota generala: da, insa nu in mod deosebit. Uneori insa nu poti sa nu le admiri!
Azi, zi de iarna cu multa zapada…atat de multa incat dimineata masina mea nu a mai vrut sa iasa din cartier (unul din cartierele constructorilor imobiliari facute undeva in camp, in afara Bucurestiului). Si asta nu pentru ca drumurile principale care fac legatura cu Bucurestiul nu ar fi fost curatate, ci pentru ca strazile din interiorul cartierului erau cu nametii cat casa…aproape. Nu comentez aici (ne)implicarea primariei, insa trebuie sa recunosc ca asta m-a lipsit de o zi de munca. Probabil ca majoritatea ar fi zis: Si ce?! Un moment prielnic de a sta acasa…: relaxare, somn, citit, etc. Da, poti sa gandesti si asa… Am incercat o parte din zi sa lucrez pe laptop, dar internetul cred ca naviga pe zapada, dand rateuri din 5 in 5 minute…
Asa ca, pe la pranz simteam nevoia sa ies putin…cizme pana la genunchi, fular, haina de schi…si aparatul foto. O raita pe strazile prin cartier prin mijlocul drumului…ca pieton lucrurile pareau parca altfel: fara lopata de dimineata, fara alunecatul rotilor…doar zapada asternuta pe alei, brazi impodobiti ca de Craciun, vrabiute infrigurate pe garduri, soarele care iti mangaia tamplele…
In cinci minute ieseam din cartier si incercam sa gasesc un subiect…In capatul cartierului…camp cat vezi cu ochii…si asa cum ne-am obisnuit o multime de caini. Mi-am zis ca ar putea fi o alegere interesanta…si chiar asa a si fost. M-am apropiat cu grija de haita de caini (ei pe camp, eu pe drum printre masini) si am inceput sa trag cateva cadre…Am schimbat obiectivul cu un tele si trebuie sa recunosc ca apoi totul a fost mult mai usor. Dupa ce haita mare de caini s-a retras undeva mai departe in camp, au ramas undeva intr-o gramajoara doar cativa. Apropiindu-ma am observat ca erau vreo 6-7 pui mici. Am ramas. I-am privit: i-am vazut interactionand cu mama lor, jucandu-se, alintandu-se, inghesuindu-se unii in altii pentru a se incalzi, adunandu-se in jurul mamei lor…iar mama era atat de calda cu ei, ii urmarea pe toti cu privirea, din cand in cand ii lingea parinteste pe cap, iar la orice zgomot privea in zare cu botul sus incercand sa adulmece orice eventuala amenintare… Am stat alaturi de acesti catei aproape o ora si jumatate urmarindu-i clipa de clipa. A fost o experienta placuta: nu-mi puteam dori mai mult de la aceasta iesire. Am ramas puternic impresionata de lectia de viata primita…instinctele lor parintesti erau atat de puternice.
Imi amintesc cu zambetul pe buze despre momentul in care am inceput sa folosesc un DSLR…se intampla cam la o luna dupa ce il aveam deja. Veneam in fiecare seara acasa, luam aparatul si cartea lui tehnica (mi-a luat vreo saptamana sa fac rost de cartea tehnica in limba romana, dar a meritat!). Trecerea de la un compact la un DSRL nu e tocmai facila pentru un fotograf amator: obisnuita fiind cu modul automat al aparatului, mie imi revenea sarcina cea mai usoara; aceea de a apasa doar pe buton. Acum insa, dintr-odata totul se schimba: aparatul devenise mare si greu, butoanele multe, rotite care mai de care…hmm, nu era usor deloc! Insa imi era tare drag si voiam sa stiu mai mult! Asa ca citeam din manual cate putin in fiecare zi si incercam sa deslusesc rand pe rand misterele aparatului…mi se parea ca sunt acolo atatea vorbe cu talc.
Intre timp alesesem sa urmez cursul de tehnica fotografica la Universitatea Populara Dalles din Bucuresti, care a insemnat un pas mare inainte pentru mine – acolo am invatat despre diafragma si expunere, despre elemente de compozitie, despre lumina in fotografie si claritatea imaginii, despre filtre si utilizarea lor…despre atat de multe aspecte importante in fotografie. Ma bucur ca am avut ocazia sa cunosc un om deosebit, a carui pasiune pentru fotografie si dorinta de a transmite si altora din cunostintele sale m-au ajutat sa trec dincolo de acea teama de necunoscut despre care vorbeam mai sus…care mi-a insuflat curajul si starnit curiozitatea pentru incercare si nou. Este vorba despre coordonatorul acestui curs – dl. Profesor Dumitru Mociornita. O fire molcoma, cu o voce blanda, dar ferma, cu un ascutit simt al umorului si fina ironie … Sfaturile domniei sale mi-au prins atat de bine – asteptai de cele mai multe ori cu nerabdare acele minute de la sfarsitul fiecarei zi noi de curs, in care aveai ocazia sa „developezi” pe ecranul mare al televizorului din fata clasei fotografiile facute intre timp… Imi amintesc ca unul din cursurile care mi-a placut mult a fost cel al developarii filmului in laborator: revelator, fixator, cronometrarea timpului…imi amintea de primul meu curs din copilarie.
Iata si cateva imagini de la curs…
In ultimele doua saptamani, la fiecare sfarsit de saptamana am urcat in Poiana Brasov… si nu doar ca simplu vizitator, ci pregatiti “sa escaladam” Postavarul. Inca de anul trecut Vlad(utz) invata sa schieze, astfel ca anul acesta ne-am propus sa vedem si noi cum se descurca micul schior. Asa ca, zis si facut!
Prima zi, prima urcare in Postavarul si prima coborare pe Drumul Rosu a fost intesata de zapada multa, frig si mai mult, dar si cu mici cazaturi…insa si de mult curaj! E placut si haios sa vezi un pusti de 5 anisori cum coboara cei 16 km pe schiurile lui mici si fara bete…mai ales atunci cand ceata si vantul te insotesc pe aproape jumatate din drum. Dar ultima zi (ieri, duminica) a fost cea mai …Am urcat de 3 ori la rand, iar in una din dati ne-am oprit undeva la jumatatea drumului si ne-am decis sa sa urcam de inca 2 ori cu teleschi-ul pana sus. E adevarat ca nu mai era suficient de multa zapada si ca in a doua jumatate a drumului pietrele isi scoteau coltii si ne zambeau larg, insa bucuria pe care o simti alunecand pe schi este de neuitat!
Deoarece ne propusesem doar sa schiem, nu mi-am luat aparatul cu mine, astfel ca telefonul mobil mi-a fost de mare ajutor de aceasta data. Ma intrebam intr-o doara, daca nu ar fi o provocare sa urci Postavarul cu aparatul si trepiedul in spate si sa cobori mai apoi alene, facand din cand in cand popasuri scurte pentru a opri timpul in loc…
